Costi  Rogozanu face cîteva observaţii greşite sau false într-un editorial foarte recent ( „B1TV: pentru Preşedinte şi jumătate de Guvern”). Pe Costi îl deranjază atitudinea pro-PD-L şi pro-Băsescu a postului B1TV şi a lui Radu Moraru. Aşadar, pe Costi nu-l deranjază că Băsescu şi PD-L sînt forfecaţi, răstălmăciţi, calomniaţi de toate celelalte telvizini. Pe Costi îl deranjază că a apărut o televiziune care NU îi foarfecă, răstălmăceşte şi înjură pe Băsescu şi PD-L. Pe Costi nu îl nelinişteşte frauda majoritară. Îl nelinişteşte exepţia de la frauda majoritară.
          Îndrăznesc să îi semnalez că acest tip de eroare e mama naivităţii şi moaşa autodistrugerii. E acel gen de corectitudine oarbă pe care mizează, de fapt, înşişi inamicii presei de calitate şi, implicit, ai lui Costi Rogozanu.  Blocul mediatic anti-Băsescu îşi poate spune: de Băsescu ne ocupăm noi, de sprijinitorii lui Băsescu se ocupă Costi. Şi alţii ca el. Oameni educaţi, bine intenţionaţi şi derutaţi de o dorinţă de exemplaritate care trece cu vederea potlogăria haitei, spre a sesiza infracţiunile victimei. În această logică, calomnierea lui Băsescu rămîne un fapt neutru, în timp ce sprijinul pentru Băsescu e un delict. Cu participarea şi cu binecuvîntarea lui Costi. 
            Recunoaşteţi, poate, în această atitudine, complexul general al intelectualilor din Europa de vest care îi scuză pe adversarii şi îi acuză pe apărătorii libertăţii occidentale. Aşa devin aceşti oameni agenţi involuntari ai unei cauze ce le e fundamental străină, inamici ai propriului interes şi, în cele din urmă, părtaşi la propria lor suprimare. De unde această pornire contagioasă, în special între oamenii tineri şi educaţi, între democraţii convinşi şi urbani?
            Din nesiguranţă şi sete de identitate. Prima îi împiedică să creadă în valorile lumii lor. A doua îi forţează să-şi demonstreze lor înşile şi celorlalţi că nu ezită să fie exigenţi, morali, drepţi. Într-un cuvînt, virtuoşi. Nimic nu satisface mai mult această nevoie decît critica îndreptată împotriva „alor tăi”. Cu ea îţi dovedeşti cel mai bine că eşti corect, superior şi, prin urmare,  altfel.  
             Micul incident logico-etic în care e implicat Costi poate părea   minor. Nu cred că e aşa. Tendinţa e în creştere şi atacă, exact aşa cum o face în mediile culturale din occident, politica raţională şi realismul politic. Efectul final e un soi de orbire care se autoalimentează, pe măsură ce continuă să-şi dea dreptate şi să facă servicii în direcţia greşită. 
             Există în editorialul lui Costi cîteva erori de pură informaţie. Sper să le pot corija. Costi susţine că scriu „de ani întregi numai şi numai laude, fără să critic vreodată ceva din zona PD-L”. De data asta, Costi nu a citit articolele pe care le critică. Îi semnalez un articol publicat, acum mai puţin de două săpătmîni, în Cotidfianul („Încotro?”). Va afla de acolo cu ce anume nu sînt de acord în argumentaţia Preşedintelui Băsescu referitoare la proiectul noii Constituţii. Însă această inadvertenţă e neimportantă. Chestiunea fascinantă şi importantă rămîne mobilul pledoariei lui Costi. Problema din spatele observaţiilor lui e parte a unui joc psihic derutant. Acuzaţia de fond nu e simpatia mea pentru Băsescu şi PD-L. Acuzaţia de fond pare să fie refuzul subsemnatului de a-l demola pe Băsescu, adică dezertarea de la jocul interior cu care se premiază Costi.
          Revenind la realitate, marea majoritate a articolelor mele sînt, indiscutabil, favorabile lui Băsescu şi PD-L. Mi-am asumat deschis valorile politice ale zonei Băsescu-PD-L. Nu le-am ascuns niciodată şi nu încerc să pledez pitit în spatele echidistanţei simulate. Cu alte cuvinte, nu îi laud ci îi sprijin pe Băsescu şi PD-L. Dacă asta e suficient pentru a mă clasa în rîndul problemelor grave ale presei româneşti, atunci nu-mi rămîne decît să sper în revenirea presei din lunga ei rătăcire patologică. Şi să o grăbesc, atît cît pot.

Samuel Phillips Huntington (18 aprilie 1927 – 24 decembrie 2008) a fost ultimul mare gînditor liberal. În această minte de nobilă rigoare academică şi neclintit realism istoric au coexistat două noţiuni pe care refelecţia contemproană le desparte sistematic: inidvidualismul şi conservatorismul. Aşezăm, de regulă, aceste două direcţii politice într-un raport de excluziune totală: atitudinea liberală e opusul valorilor conservatoare iar regimurile de mare deschidere democratică încetează tocmai la contactul cu ordinea strîmtă şi autoritară a conservatorismului. Această schemă în care stînga găseşte mereu ocazia de a înfiera imobilismul dreptei lucrează, astăzi, aproape fără contraargument. Huntington a fost unul din cei cîţiva mari gînditrori politici care au înţeles ( în succesiunea Părinţilor Fondatori ai Constituţionalismului american) că schema e falsă.
Ordinea internă înfloritoare a liberalismului occiidental e posibilă şi poate supravieţui numai sub scutul unei politici externe şi militare conservatoare. Observaţia a fost formulată pentru prima oară în „ The State And The Soldier „(1957), o carte însoţită, la data apariţiei, de un mic scandal academic. O carte, ca mai toate lucrările lui Huntington dar spre deosebire de muntele de maculatură academică al ultimilor 30 de ani, deosebit de rezistentă la trecerea timpului. Curajul lui Huntington nu vine din contestaţie ci din observaţia persisitentă şi onestă. Huntington a avut, pur şi simplu, curajul să descrie realitatea, sfidînd agenda academică şi consensul ideologic. Din acest punct de vedere, Hutington e foarte aproape de Edmund Burke, marele critic al Revoluţiei Franceze, apărătorul ordinii liberale britanice a secolului al XVIII-lea şi avocatul unui conservatorism neîmpăcat în analiza interacţiunii societăţilor umane. La fel ca Burke, Huntington a înţeles că ordinea liberală e posibilă şi activă între cetăţenii unui stat care acceptă aceleaşi principii legale. Realţiile între state nu pot fi conduse în regia aceluiaşi principiu. Echivalenţa care transformă politica externă sau militară într-o consecinţă a prescripţiilor de ordin legal şi democratic intern e o mare eroare.
Distincţia fundamentală pe care o datorăm analizei lui Huntington e, de fapt, o formă de realism, un act de luciditate care refuză să se lase condus şi sedus de succesul local, mai bine zis occidental, al ideii de libertate. Astfel, ordinea libertăţii civile occidentale e un produs intern dependent de compoziţia internă şi de tutela juridică a statului de drept occidental iar acest raport nu poate fi transferat în politica externă. În cuvinte sumare: democraţia e un bun interior, nu o soluţie de uz exterior. Mai mult: ordinea democratică depinde de exercitarea unei politici externe care înţelege „adevărul” derspre lumea din afară. Huntington a acceptat, pur şi simplu, că observaţia milenară asupra caracterologiei umane e clară, stabilă şi indispensabilă. Eschil şi Shakespeare nu pot fi corijaţi de sociologia modernă. Eschil şi Shakespeare sînt sociologia eternă. Viclenia, răutatea, lăcomia, nebunia, puterea de sacrificiu, idealimsul sînt, în mod evident, adevărate şi nu pot fi ignorate de dragul conformismului moral sau din pură neplăcere. Lumea e aşa cum e şi poltica externă trebuie să fie ca. Asta explică de ce Hintington a putut fi, în viaţa privată, un democrat cotizant şi un speechwriter pentru doi Preşedinţi americani democraţi dar şi un conservator neîmpăcat şi nemişcat în observaţiile asupra ordinii externe.
Ideile lui Huntington au evoluat rapid şi fără dezicere. În 1973, o comunicare intitulată „Approaches To Political Decompression” avertiza asupra democratizării rapide şi incomplete. După aoproape 20 de ani, observaţia lui Huntington e cît se poate de valabilă în Estul Europei şi descrie în mod fundamental problema de bază a României: pseudo- rezolvarea problemei trianiei, a „compresiei” politice, prin democratizarea formală.
Ideile lui Huntington au atins celebritatea abia după ce miezul lor a fost simplificat şi comercializat, sub presiunea suitei de evenimente „iraţionale” care au contrazis şi dipsersat ordinea „raţională”, dominantă între 1945 şi 1989. Fără revolta neaşteptată a istoriei reale, ideile lui Huntington ar fi trecut probabil neobservate sau ar fi fost clasificate distant, pe raftul cuvenit teoriilor depăşite de deplasarea lumii spre orizonturi de nebănuită autonomie. Huntington ar fi fost, pe scurt, considerat un întîrziat al secolului al XIX-lea. Însă sfîrşitul secolului XX, cu mişcările sale rebele şi cu revenirea identităţii naţionale şi religioase în prim plan, au spulberat fantezia propusă de Francis Fukuyma ( relache-ul global liberal) şi l-au confirmat pe Huntingron. „Ciocnirea civilizaţiilor”, ideea complexă lansată de Huntington într-un artiool publicat în 1993 în Foreign Affairs şi apoi în cartea din 1996, a devenit rapid un refren, un automatism de gîndire, preluat superficial şi înţeles în mod reducţionist.
Teza lui Huntington vorbeşte, în primul rînd, despre ceva vechi şi persistent, despre realitatea identitară a culturilor şi despre impactul extraordinar al acestei forţe în realţiile civilizaţiilor care intră în contact. Ne reînotacem, astfel, la observaţia iniţială prin care Huntington găsea tărîmul relaţiilor umane dominat de atitudini şi valori elementare. Teza „ciocnirii civilizaţiilor” nu e decît dezvoltarea observaţiilor timpurii ale lui Huntington. Ea nu a fost formulată în coada evenimentelor istorice imediate ( aşa cum s-a întîmplat cu „sfîrşitul istoriei” promulgat de Fukuyama) ci, dimpotrivă, a fost confirmată de evoluţia unei istorii care s-a încăpăţînat să lucreze în logica ei fundamentală şi la sfîrşitul secolului XX. „Ciocnirea civilizaţiilor” nu are nimic războinic sau înspăimîntător. E doar o idee de bază care spune, din nou, odată cu toţi marii filozofi ai sufeltului istoric al colectivităţilor, că etniile şi grupurile religioase au valori dar nu au aceleaşi valori. Huntington a punctat complex această teorie, sugerînd că emergenţa Asiei şi a Islamului sînt normale, în timp ce fuga de propria identitate a Occidentului e anormală. Valorile liberalismului clasic american nu vor fi scutite de testul istoric al criticii civilizaţionale şi Satele Unite trebuie să ştie că, într-o zi nu prea depărtată, ar putea fi puse în situaţia de a apăra cu arma în mîna „visul american”. Pronosticurile lui Huntington s-au sprijinit întotdeuana pe o bază sociologică solidă. Ultima lui carte „ Who Are We?” (2004), e tocmai baza de cercetare sociologică pe care Huntington a aşezat, îngrijorat, observaţii asupra mutaţiilor în identitatea americană. Într-un fel, după numai 4 ani, alegerea lui Barak Obama l-a confirmat.
Huntington a înţeles că tot cultul şi toată cultura drepturilor sînt o realitate stabilă şi funcţională numai atunci cînd sînt apărate de o politică externă şi militară de realism conservator. Lecţia lui Huntington e o probă de anti-utopism magnific şi vorbeşte despre liberalismul limitat de realitatea istorică şi politică a umanităţii. Un punct de vedere nesocotit cu mare uşurinţă şi ignoranţă de practicanţii nereflexivi ai liberalismului. La noi de pildă, unde o genraţie entuziastă şi tînără se adînceşte în liberalismul „a la americaine” şi se pregăteşte să îi repete greşelile, pur şi simplu pentru că găseşte aici o variantă de angajamant fără tensiuni, comodă şi gratificatoare.
Liberal cu adevărat liberal, Huntington lasă în urmă un model de gîndire şi o soluţie de practică politică. În măsura în care vor avea răbdarea să îl citească şi să îl urmeze, atît conservatorii cît şi lberalii îşi vor înţelege mai bine rostul, limitele şi convergenţele. Premizele sînt excelente: cărţile lui Huntington au o mare rezistenţă la trecerea timpului.

De ce a fost atacat cu monede şi cu ouă Ion Iliescu, Preşedintele permanent al Revoluţiei Române? Din plictis. Dintr-un plictis îndrăcit, întunecat şi rînced ca o gură de rumeguş. Lumea nouă a găsit un termen de precizie clinică pentru acest fel de a trăi în chiria durerii: disperare. Oamenii vechi, obişnuiţi cu sunetul neiertător al cuvintelor bine alese, numeau altfel acest fel de plicits îndurerat de propria durere: obidă. N-are rost să căutăm mobiluri politice şi raţiuni propagandistice în cele două gesturi de protest peticit de la Cimitirul Eorilor şi din Piaţa Revoluţiei. Ouăle şi monedele aruncate spre Iliescu măsoară exact ce măsoară: lipsa. Lipsa marilor sentinţe, lipsa generală de judecată a unei orînduiri care şi-a fixat numele în culise, a numit revoluţie acest fals în acte istorice şi a scos la licitaţie, în faţa tancurilor, mii de nevinovaţi generoşi.

După aproape 20 de ani de paradă şi masaradă, tema Revoluţiei a devenit, tocami prin permanenţa vie a lipsei, o absenţă, în felul în care moartea celor apropiaţi devine o companie inevitabilă şi incurabilă. Acest simţămînt funest şi ireparabil s-a îngorşat pînă la insuportabil, pe măsură ce dezinvoltura cinică a justiţiei şi corupţia sistemului politic au devenit complet autonome şi au început să finanţeze în derîdere balul aniversar anual din decembrie. De ce a fost, însă, Iliescu ţintit cu ouă şi monede de-abia acum? Şi de ce nu pînă acum, cînd – logic – revolta era mai proaspătă şi amintirile mai vii? Răspunsul e trist şi semnalează, în felul lui mocnit şi necăjit, sfîrşitul.

Diferenţa faţă de toate farsele aniversare de pînă acum vine din sfidarea gravă şi, de data asta, involuntară pe care figura lui Iliescu a săvîrşit-o în acest an.

Ion Iliescu s-a prezentat la ceremonii într-o calitate nouă şi insuprotabilă. Iliescu a fost scos din cauză pentru totdeauna de o serie de decizii obscure şi scabroase luate de instanţe în cursul acetui an. Şi tot în cursul acestui an, Iliescu a ieşit formal din politica activă, de funcţie şi mandat oficial. Iliescu a devenit, astfel, un personaj virtual şi s-a înfăţişat tutror celor care se mai adună încă la comemorări în noua lui calitate de stafie. Iliescu şi-a supravieţuit şi a devenit posteritate, chiar dacă nu şi-au încheiat existenţa politică. Acest soi de insistenţă diabolică a răului întrupat e insuportabil. Căci, odată cu apariţia lui Iliescu la Cimitirul Eroilor şi în Piaşa Revoluţiei, oamenii strînşi acolo au putut vedea cu ochii lor cum arată viitorul: la fel. Fără justiţie şi fără recunoaştere, fără reparaţie şi fără speranţă.

Durerea a fost, într-un fel, suportabilă cîtă vreme Iliescu era pe rol, era contemporan cu noi şi, prin urmare, încă judecabil şi încă mîntuibil ( o utopie dar utopia de uz personal a oricărui om care continuiă să creadă în binele ultim). Prezenţa lui Iliescu ca spectru e o deznădejde şi o insultă, un soi de blasfemie post-mortem, o batjoucră continuată şi dincolo de lumea asta, în văzul celor ce trăiesc şi suferă încă.

La anul, comedia se va juca a 20-a oară, mai pompos şi mai strident ca niciodată, în văzul multor oameni care înţeleg, proababil, de pe acum, că, după această ultimă mega-gală ipocrită, nu mai urmează nimic. 2009 va fi un an trist. Într-acolo au ţintit monedele şi ouăle. Spre 2009.

Comunismul rezidual e cea mai vastă problemă de rezistenţa materialelor cunsocută de umanitate. Purtătorul acestui beton interior e omul declasat al socialismului cultural românesc, amestec vorbitor de folclor falsificat, viclenie şi kitsch patriotic. Această formulă de viaţă şi selecţie a valorilor e pulverizată gri, în fizionomia grasă a manelistului, în guşa clasică a parlamentarului sau în uitătura uscată a patrioţilor de tramvai. Asta acasă. În afra ţării, frăţia nămoloasă a betonului tricolor e completată şi slujită de românul expatriat formal, locuitor de bantustan mitocănesc, în mijlocul marilor culturi occidentale.
Asta înseamnă românul cantonat la Paris, la Koln sau la New York, într-un soi de nesimţie imună la influenţe, deschidere, gust şi schimbare.
Românul care refuză acru modernitatea în mijlocul modernităţii se simte obligat să apere virtuţi numai lui cunoscute, suferă, închipuindu-se împresurat de duşmani şi retrăieşte, fără time-out-uri, drame moţeşti.
La New York, de pildă, tabăra românească a folclorului socialist-voevodal e plasată complet în afara spurcatei vieţi americane, are năbădăi lăutăreşti şi se exprimă prin golănii tricolore, într-un supliment mascat al Revistei România Mare, intitulat cu mare inexactitate New York Magazin. Ţinta unică a cruciadei ţărăneşti care umple timpul grupului de străromâno-americani e Institutul Cultral Român din New York. Mecansimele sînt cunoscute din presa-pubelă de la Bucureşti şi din faimoasa şedinţă de conadamnare a Comunismului care a dezonorat pe veci Parlamentul Românieiei: zgomot,insultă şi calomnii cu cît mai absurde cu atît mai vînjos repetate. Mica Românie de consumatori de romanţe Best of Cîntareea României tînjeşte după vremurile bune, cînd ICR excela în traficul cu sarmale şi şezători, patronînd chermeze tovărăşeşti, pe post de actualitate culturală românească. În viziunea grupului străromân de la New York, Institutul Cultural trebuia să rămînă hotel de şpriţuri şi bancuri băieţeşti.
Aşadar: Corina Şuteu, directoarea ICR, omul care a stricat socotelile, chermezele şi buna părere de sine a grupului kitscho-dependent de la New York, trebuie izgonită. Şi, mai întîi, defăimată. Recent, trupa a adus poliţia la sediul ICR, relcamînd organizarea unei expoziţii fasciste şi pornografice. Revista New York Magazin a publicat o cacofonie surmenată de neştiinţa unui John Gabriel Marinescu, prim candidat la funcţia de curator al muzeului Naţional al Mititelului Pirogravat Român. Un alt membru al grupului, Robert Horvath, a adus poliţia iar poliţia a venit a văzut expoziţia, a ridicat din umeri şi a plecat. Horvath e delatfel agitator en titre la New York, unde a stricat mai multe dezbateri, a emis zgomote proprii neplăcute pe trotuarul din faţa sediului ICR şi a descoperit un complot pro-comunist organizat de autorii Raportului care au declarat comunsmul o orînduire criminală. Horvath obişnuieşte, deasemenea, să dea telefoane de ameninţare , în timpul lăsat liber de o lipsă de preocupări fără limite şi de o nevroză fără leac.
Crima sesizată de astă dată a fost o expoziţie de „streetart” care a jignit intens simţul şezătorist al disaporei străromâneşti. Streetart e sau nu artă serioasă. Personal, cred că nu e nimic mai mult decît un moment prelungit de relaxare şi joc al puştimii de ghetto urban. O experienţă ce va teece, probabil, fără să zgîlţie marea artă dar şi ceva teribilist la modul pueril- inofensiv. Era nevoie de o asmenea expoziţie, la ICR New York? Era şi e nevoie de orice expoziţie care rupe imaginea României de mitocănia de azbest a culturii socialiste. În rest, nu contează cine şi cum expune.
Grupul de sprijin al mitocăniei care asudă spre a provoca mazilirea
Corinei Şuteu are alt obiectiv cultural- estetic: menţinerea unui strat minim dar persitent de kitsch românesc la New York. Izolarea. Un Institut specializat în autism naţional cîrciumăresc ar ieşi imediat din orbită, ar pierde respectul cucerit în mediile culturale new-yorkeze sub conducerea Corinei Şuteu şi ar deveni bastion personal de petreceri şi distracţii oftate, la dispoziţia grupului româno-mitocano-american. Un fel de ştrand-terasă-cămin cultural, în mijlocul New York-ului, finanţat de statul român şi dat în folosinţa unui grup de inadaptaţi. Ar fi, totuşi, o cheltuială prea mare. Nicolaie Văcăroiu, Preşedintele Senatului, şi reputatul cenaclist Adrian Păunescu, Preşedinte al Comisiei de Cultură, s-au sesizat şi se vor ocupa prin mijloace specifice de problemă. Bineînţeles, asta nu înseamnă decît că valoarea irită. Corina Şuteu care a relansat şi a plasat ICR pe harta culturală a New York-ului ar trebui mai curînd decorată, nu anchetată. După regula devastataoare a imposturii resentimentare, Corina Şuteu e vînată tocmai pentru că e exact ce trebuie să fie un director ICR: un manager cultural de mare calibru.H.R.Patapievici, Directorul General ICR, a găsit, cu un fler remarcabil, în Corina Şuteu, genul de manager care, odată multiplicat, ar face din Institutele Culturale un motor de imagine şi informaţie extrem de util României. Mascarada de la New York merge mai departe. O cedare ar readuce în ICR New York ştergarele, şpriţurile, mitocănia şi anonimatul deplin. Tipic pentru schizoidia culturală română: acasă imităm occidentul, la New York construim Monumentul Mitocanului Român.

Dragă Pavel,
am citit ce ai scris, pe pagina de net a Cotidianului, la secţiunea Comentatori, subsecţiunea La Cald. Ai reprodus, între ghilimele, o declaraţie în care Băsescu vorbeşte de înfrîngerea lui Blaga şi a PD-L-ului. De unde ai declaraţia? Cînd a fost făcută ? Si unde ? Ai auzit-o cu urechile tale sau ai citit-o cu ochii tăi ? Eu am întrebat în dreapta şi în stînga dar nimeni nu are habar de o asemenea declaraţie. E o exclusivitae? Aştept datele de rigoare. Sînt sigur că le-ai verificat cu atenţie.
Mulţumesc.
Foarte curios,
Traian

Am avut ghinion. În ziua în care Cotidianul a publicat textul lui Gabriel Liiceanu, am plecat într-o călătorie care m-a împiedicat să scriu şi să reacţionez la timp. Editorialul de vineri a fost scris înainte de apariţia lichelografiei lui Gabriel Liiceanu.
Să reacţinoez la ce? La mersul flăcării olimpice. Gabriel Liiceanu a scris un text care se bate cu întunerciul. O sumedenie de confraţi, colegi şi asociaţi de idei care îşi practică principiile numai în momente festive, au tăcut. N-au reuşit să articuleze nimic, pentru că, în genere, nu sînt pregătiţi să deschidă focul şi gura în direct, pe nepuisă masă, sub presiunea urgentă a momentului. E un obicei vechi pe care scriitorii l-au reţinut în mapa cu privilegii, aşa cum îşi preţuieşte un elev scutirea de sport.
În cealaltă tabără, Iliescu, Văcărăoiu, Merce ( care va fi, curînd, descris de stenograma unei convorbiri purtată în 1987 cu « James », austriacul cu care a negoicat afacerea « Uraniu pentru Şapcă » – parte a unui set de documente ce vor fi reproduse pe acest blog, cu ajutorul foştilor săi colegi ) au fost mult mai activi. La un loc, ei au încropit, reflex, o listă de auto-inculpare. Toţi s-au simţit vizaţi, toţi au contrat pe o treaptă sau alta a scării de mitocănie şi prostie personală. Ce s-a văzut, deodată, e că rana e vie. Ideile lui Liiceanu şi, mai ales, rezistenţa la acomodare şi renunţare a acestor idei, stînjenesc, zgîndăre ulcere şi zburlesc peruci noi aşezate pe cranii vechi.
Ce e remarcabil în noua interveţie a lui Gabriel Liiceanu e reaparaţia valorii de judecată, limbă şi morală. Cineva e în stare să judece vertical şi să scrie într-o limbă română care nu refuză limba română. Cineva nu se simte jenat de situaţia simplă de proprietar de idei. Cineva nu s-a molipsit de obligaţia de a se irosi în lupte mici şi intrigi perosnale, războiae cu banda vecină şi tratate de pace cu comoditatea. Gabriel Liiceanu redeschide profesia de autonom într-o cultură care detestă riscul, atitudinea şi, prin urmare, condiţia critică. Asta a deranjat o lume care se simte bine în orice poziţie, atîta vreme cît relaxarea e garantată. La ce bun problemele, zgomotul şi trecutul ? Încotro, cu o opinii care n-au fost în prealabil asigurate prin poliţe şi contracte? Ce mai vrea şi zgomotosul care întrerupe din tors indolenţa şi provoacă la acţiune celula cerebrală ?
Reacţia deranjată a clor ce îl întreabă pe Liiceanu « la ce bun ? » e o decepţie şi, mai mult decît atît, o metodă de introducere în absenteismul fundamental. Nici un text, nici o operă, nici un act contracurent, nici o încăpăţînare abstractă n-a pornit, vreodată, în lume cu obiective precise şi imediate. În fond, Cargiale a scris « 1907 – din primăvară pîn-n toamnă », degeaba, fără rost, prosteşte. Mult mai nimerit, în viziunea comentatorilor de astăzi, Caragiale ar fi trebuit să se simtă bine,să facă poză literară, să-i tragă un pui de somn, să ia o bere sau să debiteze, la o terasă, miştocării, sentinţe apocaliptice, can-can-urui, orice şi oricum, numai privat şi neangajat să fie. Căci,oricum, nu putea schimba nimic. Cine impută unui gînditor lipsa de orizont practic ar face bine să dea la topit toate cărţile, cu excepţia a două voume de bază: cartea de telefon şi cartea de imobil. În rest, totul e degeaba. Aşa arată şi aşa gîndesc educatorii noştri de opinie curentă. Nimic nu li se potriveşte mai mult decît întrebarea cu care ei înşişi obişnuiesc să frîneze gîndul pornit la treabă fără indemnizaţie: la ce bun ? La ce bun, aşadar, oameni care refuză să privească înainte, să caute calea spre viitor, să obosească prin conştiinţă, să refuze, să insiste, să reziste şi să fie altceva decît funcţia de o clipă a unui interes ?La ce bun cei ce recită « la ce bun » ?

Becali! O carte deschisă. Un manual de istorie. Noua Biblie. Cine vrea, va găsi acolo tot adevărul, toate tainele şi cheia tutror bolilor României. La 48 de ore după ce oamenii lui au fost înregistraţi punînd la cale blatul cu U Cluj şi la 48 de ore de cînd oamenii lui au fost umflaţi cu 1,7 milioane euro în geantă, Becali răcneşte pe la televiziuni că n-a dat mită. Care mită? A vrut să dea bani Universităţii Cluj. Apoi, Universitatea urma să îi dea jucătorilor. Ce e ilegal în asta? Nişte oameni au muncit şi Becali vrea să îi răsplătească. Să le recunoască efortul, să încurajeze munca, dăruirea şi alte virtuţi. Care mită? Dovediţi voi că am vurt să dau mită!
Becali are dreptate. N-a dat mită. Aplicaţi cuvintele lui Becali la cazul dumneavoastră. Aţi sosit la ghişeul Primăriei cu cererea şi aţi pus în ea 50 de euro. Aţi dat mită? Cine poate dovedi asta? Aţi pus banii în cerere pentru că vreţi să îl faceţi pe funcţionar să se simtă bine. Şi el şi dumneavoastră. De cînd nu mai avem voie să ne ajutăm unii pe alţii? Dacă veţi folosi în faţa judecătorilor acest soi de argumente omeneşti şi rezonabile, n-aveţi nici o şnasă. O să vă rîdă în nas şi o să vă condamne sec şi exact, conform legii numărul cutare, paragraful litera cutare. Nu o să vă ia în serios, pentru că nu sînteţi de luat în serios. Dumneavoastră, nu argumentul. Neavînd nici o funcţie în stat, nici o rudă cu funcţie în stat, nici o echipă de fotbal şi mai puţin de 500000 în cont, nu aveţi nici un drept. Contul contează. Prin urmare, nu conaţi.
Becali contează şi n-a dat mită. N-a dat pentru că nu avea cum să dea. De ce nu avea cum să dea? Pentru că, în România, nu există mită. De ce? Pentru că în România nu există infracţiuni. De ce? Pentru că nu există lege. De ce? Pentru că există două rînduri de legi, adică nici una comună. Legea celor mici care se aplică uneori şi direct proporţional cu lipsa de mijloace a făptaşului. Şi legea demnitarilor şi a borfaşilor mai mici, sub 10 milionae dar nu mai jos de un milion-două de euro, lege cu un singur articol care spune clar: avem voie să facem orice. Putem fura de la stat sau din buzunarul privat, putem conduce beţi, putem manipula Bursa, putem omorî pietoni, putem falsifica acte, putem intra şi ieşi ilegal din ţară, putem plăti ziarişti, judecători, precum şi curve de funcţie strict sexuală, putem face orice. Nu ni se va întîmpla nimic. Orice delict nu e un delict. Orice delict nefiind un delict, grupul titular al acestui paradox trăieşte într-o aporie, într-o stare de suspensie care bate orice filozofie şi orice îngrijorare etică. Observatorii critici, fie ei interni, fie ei titraţi cu funcţii europene, nu înţeleg nimic şi, la drept vorbind, nu au nici o putere asupra acestei realităţi paradoxale dar învingătoare. Despre, inutilitatea discuţiilor morale la marginea amoralităţii şi despre puterea fără margini a omului care refuză să ia asupra sa valorile etice, un pic mai jos. Deocamdată, despre lipsa de culpă a clasei extralegale.
În legea care lucrează pentru clasa de sus, nici un delict nu e delict pentru că nu poate fi dovedit. De exemplu: umplu un portbagaj cu bani şi îl duc la Cluj ca să cumpăr echipa Unversităţii. Ei şi? Ce e ilegal? Sînt banii mei. Ce făceam cu banii, la Cluj, în zi de meci? Îi plimbam, că sînt ai mei. Dar pe o înregistrare telefonică se aude că vreau să dau banii jucătorilor lui „U” Cluj. Poate să se audă orice. Vorbeam la mişto. Rîdeam de ăia de la Cluj. Vreau să fac un film despre fotbal şi caut actori. Mai întîi, îi încerc la telefon. Şi, oricum, m-aţi prins pe mine, Becali,cu banii în mînă şi cu mîna în buzunarul lui Doboş, Preşedintele „U” Cluj? Nu. Şi atunci? Gigel Coman, fostul meu fotbalist şi actual jucător al lui „U” a recunoscut, în anchetă, că el urma să ducă banii la Doboş. Asta spune el dar de unde ştiţi că ăsta e adevărul? Poate îşi retrage declaraţia. Dacă a fost bătut? Dacă l-au cumpărat ungurii? Transilvania va fi luată de unguri. La asta trebuie să se uite procurorii, nu la Becali!
Altă situaţie: mă cheamă Teia Sponte. Sînt tovarăş de oierit cu Becali. Ca şi el, armîn. Reţeaua armînească? Aici trebuie spus că, vorbind de comploturi ungureşti, Becali incriminează, cu aceaşi logică, palmaresul armînilor, reduşi, astfel,la leginoarismul lor febril şi la afacerismul brutal pe care l-au practicat în înţelegere cu comuniştii şi, apoi, în alianţă cu mafiile politice post-comuniste ( bune venit, domnule Babiuc!). Aşadar, sînt Sponte, m-am ridicat din nămolul de sub oi şi am venit la Bucureşti, la ţanc, pe cînd începuseră hoţii să împartă ţara la hoţi. Am primit de la Ministerul Agriculturii, contra cost, terenuri, la Mogoşoaia. La un preţ de 100 de ori mai mic decît preţul pieţei. Şi? E ceva ilegal? Aşa mi le-au dat. Putea să fie altcineva în locul meu. N-a fost. S-a nimerit să fiu eu. E asta o vină? Pe urmă, am vîndut la preţul pieţei şi am făcut 70 de milioane de euro. Dumneavoastră, adică tu, boule, care n-ai creat, ca mine, locuri de muncă, n-ai făcut ninmic pentru ţara asta da’ stai toată ziua şi mîzgăleşti prin ziare, tu n-ai fi făcut la fel? N-ai fi făcut, că eşti friaer. Trebuia să fiu, şi eu, prost, ca să mă declaraţi voi cinstit?
Încă o situaţie: mă cheramă Năstase sau Mitrea sau Dan Ioan Popescu şi am bani, case, tablouri. De unde? Uitaţi-vă în hîrtii. Totul e în regulă. Nu e în regulă? Mergem la tribunal şi o să vedeţi că procedutra după care v-aţi băgat nasul în treburile mele e ne-con-sti-tu-ţio-na-lă. Nu ne puteţi prinde, pentru că n-am făcut nimic. Aşa s-a hotărît: noi nu putem greşi, orice am face. Aşa a hotărît Justiţia, nu noi. De unde decurge celălalt principiu fundamental al realităţii româneşti: Justiţia e acea putere de stat însărcinată cu găsirea şi îmbogţăirea soluţiilor care îi scot din cauză pe demnitari. Nu e nimic premeditat în acest mecanism care are, din păcate, o naturaleţe istorică profundă. În fond, republica hoţilor şi aporia statală română au fost fondate printr-o farsă judiciară. Pierdem vremea discutînd obsesional actualitaea şi detaliile vieţii politice. Roţile mari ale istoriei au călcat strîmb şi au hotărît enorm, în cazul României. Atît de mult, încît „dezbaterea politică” e pierdere de vreme iar prelungirea ei mediatică nu e decît o diversiune eficientă, o trecere de timp irosit pe care sistemul însuşi mizează, cu perversitate. Să ne aducem aminte: statul a fost fondat cu un act sacrificial vizibil, aproape propagandistic. Ceauşescu a fost executat, aşa cum o cer riturile de sacrificiu care marchează, în societăţile tradiţionale, trecerea într-un timp istoric proaspăt şi reconcilierea unei cetăţi învrăjbite, Numai că actul sacrificial a fost, la noi, o însecenare şi, prin urmare, a purificat o farsă. Tot ce a urmat a fost pretenţia, simulacrul şi viaţa într-o ordine proclamată fără acoperire. Singura realitate a acestei lumi e anti-realitatea, justiţia răsturnată, dreptul ca practică subterană şi privilegiu de castă.
Problema ocnaşilor români cu funcţii publice şi statut naţional e că toţi au dreptate. Ei nu pot fi şi nu vor fi vreodată pedepsiţi, pentru că nu au făcut nimic şi nu vor face nimic, oricve ar fi făcut şi vor face. Spaţiul legal vid creat pentru comfortul acestor oameni pleacă de la inexistenţa răspunderii şi ţinteşte imunitatea totală. Legile făcute de ei şi judecătorii din buzunarul lor asigură această mişcare spre absolvire completă şi repetă, astfel, aplecarea istorică amplă a mentlităţii româneşti spre eradicarea conmpletă a noţiunii de răspundere. Ultimele cîteva luni sau, poate, ultimii doi-trei ani, au impirmat treptat, o anume mişcare de automat, o transă care mînă tot sistemul spre consecinţele ultime. Acesta e înţelesul deplasării colective a Parlamjentului spre funcţia de instanţă juidiciară preventivă, aşa cum a devenit limpede, după preluarea cazurilor Mitrea, Sereş, Năstase şi a celorlalţi demnitari furaţi de sub escorta DNA. Becali şi Mitrea, Năstase şi DIP nu mai pot fi contrazişi, sancţionaţi, pedepsiţi. Odată ce asemenea figuri sub-valorice au fost aşezate în capul mesei, povestea e gata. Problema nu e cum să îi facem să se supună legii. Problema e că aceşti oameni au ajuns în fruntea statului, controlează economia şi decid tot ce li se pare nimerit, folosind instrumentarul politic pentru a administra afacerile clanului. Asta e problema. Ei, aceste exemplare în care prostia şi viclenia s-a distilat cristalin, au construit noua lume românească. Iar hoţii vor alcătui, întotdeauna, republica hoţilor, nu statul de drept, deşi îşi vor declara republica stat de drept. Tot ce vine după e pera tîrziu. Oricine va putea înţelege şi comenta drama dar nimeni n-o va mai putea întoarce din drum. Istoria clădită strîmb continuă să se dezvolte spre maxima ei strîmbătate. Ideea după care gunoaiele României au creat un stat, pentru a face din el o ţară corectă e o fantezie jalnică iar persistenţa ei vorbeşte despre condiţia schizoidă a corpului intelectual românesc. Visăm, adică, să fim altceva, într-o ţară pe care o stabilesc, de la bun început şi în fiecare clipă, cei mai respingători oameni născuţi în România.
Care e , însă, sensul, acestei nenorociri? – veţi întreba. Ce înţeles are acest fel de a trăi? Dacă aceşti oameni au distrus legea şi statul, ce rost mai are ţara în care trăim laolaltă? La ce bun au anihilat ei noima ţării în care continuă, totuşi, să trăiască? De ce împing ei economia, băncile, presa, Parlaemntul, şcolile şi Justiţia spre ruina totală? Căci, e limpede şi logic: într-o zi, nu peste mult timp, România se va termina, pur şi simplu. Se va prăbuşi, va deveni nerentabilă, va fi prea săracă pentru nevoile şi ifosele hoţilor de rang. Depinde. Aici intervine eroarea moral-umanitrară pe care o facem toţi cei ce ne batem cu degradarea şi prevestim dezastrul. Iar eroarea e, concret, încăpăţînarea noastră necurmată de a judeca lumea românească în termeni ideali şi cu o scară de valori care nu există în interiror şi pentru interior. Ne pasă că o să cadă o lume care nu s-a ridicat, nu vede de ce s-ar ridica şi, de fapt, a căzut, demult.
În primul rînd, nu trebuie crezut că totul se va termina prea curînd. Rezistenţa la jaf şi obişnuinţa rîncedă a unui popor cu boala şi viciile, cu hoţia pe care o suferă sau o învaţă şi transferă asupra următorului amărît, nu trebuie subestimată. Capacitatea de a trăi în degradare, indolenţă şi subuman e formidabilă, ca orice dependenţă care educă un organism infectat. În al doilea rînd, chiar dacă, într-o zi, România va deveni prea mică sau va fi largă şi goală ca o savană, asta nu îi interesează cîtuşi de puţin pe primii ei tîlhari. În fond, deşi vorbesc limba, chiuie pe la nunţi şi se simt neaoşi, aceşti oameni sînt români într-un sens strict vegetal. Au crescut aici şi atît. România, ca spaţiu de civilizaţie, le e indiferentă. Statul, societatea, orice altceva, există atît cît există pămîntul de sub buruiană. Din el vine întotdeauna ceva util şi cu el se poate întîmpla orice. Aceşti oameni n-au avut niciodată, nici o clipă, mental şi genetic vorbind, senzaţia că au o relaţie de vreun fel cu locul în care trăiesc. Cînd te naşti daltonist, nu poţi face singur presupunerea paletei naturale de culori. Răspunderea, facultatea de a te reprezenta alături de ceilalţi şi de a te îngrijora de mersul comun nu există. A dispărut, îngropată de o istorie nenorocită, de un lung antrenament anti-social, nihilist, nesimţit, sbaotor şi laş, din care românii au învăţat toate vicleşugurile prădătorului camuflat, cu instincte joase, cu simţurile arcuite în aşteptarea clipei de slăbiciune a adversarului dar gata oricînd de împăcare, cedare şi supunere. Comunismul a sosit plenar şi dogmatic a dat acestor deprinderi forţă adnminstrativă, după care a trîntit o lespede siderurgică deasupra prezentului şi a lumii următoare. Ce se întîmplă astăzi nu se întîmplă, pur şi simplu, nu e un subiect de actualitate ci urmarea consecventă a unei involuţii care îşi caută desăvîrşirea. Din acest motiv, răul nu se va putea repara curînd. Şi e, probabil, ireparabil.
Experimentul nihilist românesc e serios. Şi ridicol. Victima e, în acelaşi timp, de plîns şi de dispreţuit, Căci victima e uneori, în cazuri, totuşi, puţin numeroase, omul normal, omul onest şi stimabil. Însă, în mult mai multe cazuri, victima e complicele care trece, din prima tinereţe, în rîndul borfaşilor de rang mic şi mediu, omul care se strică, lipsit de edcuaţie dar şcolit de un instict murdar care îl trage spre dezmăţ şi dispreţ. Spre înţelepciunea tradiţională a românului care a constat că îşi poate bate joc de orice şi va trăi mulţumit. Banii şi fandoseala mondenă ajung astfel piloni sacri. Viaţa se înfăşoară în jurul lor. Aşa apare specia subumană a omului drăguţ, simpăticuţ, înţolit, adînc agramat, superificial, pilos, fără păreri dar necruţător de lacom cînd dă ochii cu şpaga, mita, recompensa, rostuiala. Între bani şi viaţa celui de-alături, el va aelge, îndată şi întotdeauna, banul şi va întoarce spatele oricui, dezvoltînd cu o artă spontană alibiuri imaginare. Trista Românie care se prăuşeşte sub presiunea marilor hoţi şi face fiţe occidentale pe la televiziuni sau în lumea bună a cluburilor e, deja, un deşeu. Un loc de patimă şi distracţie în care bîntuie o ciumă discretă şi amabilă. Nimeni nu moare, pentru că toată lumea se descurcă şi se descurcă pentru că e vaccinată, demult, cu morbul care dă imunitatea la conştiinţă şi răspundere, imunitatea toală, amnezia. Această formulă de nesimţire a atins nivelul organic supremm, s-a integrat existenţial, dă forma şi temeiul vieţii sociale şi se dovedeşte, astfel, singura naostră condiţie autentic istorică. Rareori s-a întîmplat în istorie ca un neam să se scufunde cu atîta pasiune şi sfidare în propria defăimare şi declasare.
Dacă mai e ceva de spus la acest capăt de lume, atunci ar trebui înţeles că lăsăm în urmă imaginea unui neam de o amoralitate abisală. Ceva ne-a făcut definitiv nepăsători şi vicioşi, fără credinţă şi încredere, vicleni şi atei în faţa oricări speranţe comune. Se poate trăi şi aşa. Ruşii, adevăraţii noştri fraţi de degradare – deşi, incomparabil mai violenţi şi pregătiţi moral pentru crime de nivel genocidal – trăiesc aşa, de multe sute de ani. Se poate trăi şi aşa, căci nicăieri nu scrie că oamenii trebuie să fie neapărat umani sau că trebuie să se împovăreze cu exerciţii inexplicabile şi gratuite de legalitate şi demnitate. Ce am reuşit, deja, să demonstrăm şi ce vom demonstra mai departe e că nimic nu contează cu adevărat. Că putem supravieţui, autodevorîndu-ne. Comunismul poate fi, în defintiv, înţeles ca o suită de auto-amputări succesive. În 1989, cînd nu mai rămăsese, practic, nimic de devorat, tribul şi funcţionarii lui politici şi-au mai acordat o şansă, au reinventat prada, şi-au mai acordat o epocă şi s-au relansat, mimînd statul liber. Supravieţuim, fără cea mai mică tresărire, fără drame şi probelme, în igrasie sau lux arendăşesc. Consecinţa e eşecul total şi definitv al vieţii naţionale. Inegalitatea a fost mai întîi un fapt. Acum e un drept şi face ture, pe post de justiţie. N-are importanţă. Supravieţuim. Lunga noastră aclamaţie în jurul capacităţii istorice de rezistenţă şi boicot în munţi, păduri etc, nu ascunde nimic altceva. Trăiesc sau nu? Am casă şi masă? Mai lăsaţi-mă în pace cu nemţii voştri. Habar n-au ce-i viaţa! Pînă la urmă toţi ajungem în groapă! La viermi. Şi eu, şi Becali, şi Mitică şi Kant. De acolo nu s-a întors nimeni. Isus? Cu el, e bine să te pui bine. Să-ţi faci cruci şi alte alea. De asta s-a inventat ortodoxia. Aşa am prins şi aşa se cade. Vom trăi mai departe. Aşa.

Există, într-adevăr, religii impuse contagios de idioţia în masă. Nimic nu le prieşte mai mult decît ruşinarea sau paralizia simţului critic.
Ecologismul militant se aşază, acum, cu mare grijă să nu înteţească emisiile de carbon, pe locul ocupat, în diverse cicluri istorice, de bigotismul religios, escapismul romantic, colectivismul socialist şi alte subculturi depresivo-pastorale. Totul e în regulă atîta vreme cît dorul de stupiditate şi cuminţenie agrestă e practicat în jurul propriului coteţ, fund de lac sau în timpul plantonului, la marginea rezervaţiilor de girafe, maimuţe şi, în general, animale ( se ştie că toate animalele, de la lipitoare la lup, sînt, într-un fel sau altul, pe cale de dispariţie). Problema e, aşa cum se întîmplă, în toate cazurile de conformism colectiv, capacitatea de presiune prin îndoctrinare şi înrolare în armata Virtuţii Supreme. 
                    Cine şi de ce a stabilit că sîntem datori să respectăm ceva intitulat Ora Pămîntului? Lobby-ul ecologic, înălţat cu această ocazie, retroactiv, la cotele  Cîntării României şi ale frigului patriotic decretat de Ceauşescu. Încălzirea globală? Această temă se discută şi dezbate nu se tratează prin prosternare de cult. Încălzirea globală nu e un fenomen cunoscut sau explicat pe deplin. Cercetătorii se contrazic ( deşi se aude numai o parte) şi nu sînt de acord nici măcar asupra existenţei încălzirii globale, darmite asupra cauzelor ei. Variaţiile climatice nu sînt, dealtfel, un fenmomen rezervat secolului nostru. Epoca imperială romană a cunoscut un val de încălzire, provocat, din cîte ştim, de termocentrale din Forum şi de emisiile poluante ale lecticilor.
                      Nimic nu poate sta, însă, în calea acestui nou conformism global care dă omului comun ( mai ales tînăr, urban şi titrat) iluzia meritului pur şi  guvernelor o platformă care sfinţeşte şi aduce, simultan, voturi ( dar şi un pretext ideal de impozitare „verde”). Problema începe din momentul în care această temă cel puţin „controversată” e livrată de mediile de informare cu o docilitate care l-ar îmbujora pe Stalin ( obligîndu-l la îngroşarea propriei „ amprente de carbon”).
                        În România, campania a fost, ca de obicei, un caz de transplant hilar şi ipocrit, un amestec jenant de ignoranţă şi mimetism inept. Fără ştiinţa numărătorilor de becuri din noaptea de sîmbătă spre duminică, multe gospodării rurale româneşti sînt exemplar-ecologice: n-au curent, îl fură pe sărite sau au parte, cînd şi cînd. Nicăieri nu se va găsi acest gen de campanie într-o postură mai grotescă decît în zonele în care oamenii n-au nici ce aprinde pe masă, nici nevricale naturiste şi nici motivele de plictis ale eco-conformilor.
   Problema epocii noastre nu e încîlzirea globala ci răcirea filamentului critic. E trist si periculos. În vremuri în care opinia contrară a devenit erezie, raţinuea clasică e suspectă iar bunul simţ e aşezat între atavisme, trebuie, într-adevăr, să ne temem de o ameninţare globala. Dar nu natura externă e în pericol. Prin urmare, de Ora Pămîntului, am apins toate becurile în casă.
Nu-mi place întunericul.

    Aţi văzut? Sînteţi tot cu gura deschisă? Aţi spart televizorul? Şi, mai ales: înţelegeţi acum, în ce ţară trăiţi, în ce dictatură cu credite şi diveristment trăiţi? Faptele: Preşedintele Băsescu a citit, vineri seara, o declaraţie, ultima înainte de alegerile europene şi referndumul de duminică. După cîteva minute, Preşedintele a explicat că prezenţa masivă la alegeri poate fi un semn de reabilitare, în Europa. Că asta poate şterge imaginea proastă creată de infracţiunile unor români în Italia şi imaginea la fel de proastă creată de miniştri sub urmarire penală, al căror nume e cunoscut în toată Euro…
                Exact în acest punct, Băsescu a dispărut de pe ecran, transmisia s-a întrerupt şi prezentatorul TV a explicat că dispoziţiile CNA interzic atacurile politice în campanie, că asta e legea în România şi că transmisia nu poate continua. Incredibil!
               Într-adevăr, CNA a emis o astfel de dispoziţie. Dar asta nu însemană că dispoziţia e legală. E o dispoziţie profund ilegală şi un abuz grav. CNA are rolul de a administra programele tv şi derularea lor în campanie. CNA decide cine, cît şi de cîte ori vorbeşte, într-o campnaie. Nu  CUM sau DESPRE CE vorbeşte, un particpant la campanie. CNA are misiunea legală de a administra, nu de a infleunţa sau de a dicta conţinutul  mesajelor electorale. Din momentul în care a avut tupeul să îşi aroge dreptul de a cenzura mesajele, CNA a încălcat legea. Mai grav, CNA a emis, în direcţia publicului, propriul mesaj propagandtic şi anume un mesaj care falsifică în mod esenţial natura procesului electoral democratic. Pentru că, în viziunea CNA, campaniile elecorale trebuie să fie calme şi descriptive ca nişe defilări. E complet fals. Esenţa campaniei şi a confruntării politice e, peste tot în lumea democratică, din Satele Unite, pînă în Franţa şi Suedia, contrastivă, adversarială şi ofensivă. E o luptă, nu o paradă. CNA îşi permite să dezinformeze premeditat elecoratul. E un delict de propagandă neagră, anti-democratic şi nociv. Cu acest act respingător, CNA a încetat să mai fie o instituţie a statului şi a devenit participant la campanie, adică partid politic, şi anume filiala audiovizuală a PNL.
                   Mă aşteptam ca prezentatorii TV să anunţe că refuză să pună în aplicare o decizie ilegală sau să plece din studio. De unde să ştie că e ileaglă? Ar fi avut de unde, dacă judecau cu capul lor. Mă aştept ca Răsvan Popescu, Directorul numit semi-legal în fruntea CNA, să demisioneze. Partidele care se consideră lezate trebuie, oricum, să ceară demisia imediată a lui Popescu. Mă aştept ca, prompt cum îl ştim cu poblemele media, Clubul Român de Presă să dea în judecată CNA. La fel, organizaţiile civice şi ONG-urile care susţin că monitorizează performanţa mediilor de informare. Mă aştept, însă, mult mai mult, la altceva. Mă aştept ca toată trupa de gardă să nu facă nimic. Sau să invoce, la fel ca prezentatorii TV, legea. Vă amintiţi de loturile de inculpaţi care se apărau susţinînd că astea erau legile şi dispoziţiile legale în RSR? Soiul nu piere. Noroc că, acum, avem presă liberă, privată şi independentă.

Aţi văzut? Sînteţi tot cu gura deschisă? Aţi spart televizorul? Şi, mai ales: înţelegeţi acum, în ce ţară trăiţi, în ce dictatură cu credite şi diveristment trăiţi? Faptele: Preşedintele Băsescu a citit, vineri seara, o declaraţie, ultima înainte de alegerile europene şi referndumul de duminică. După cîteva minute, Preşedintele a explicat că prezenţa masivă la alegeri poate fi un semn de reabilitare, în Europa. Că asta poate şterge imaginea proastă creată de infracţiunile unor români în Italia şi imaginea la fel de proastă creată de miniştri sub urmarire penală, al căror nume e cunoscut în toată Euro…
                Exact în acest punct, Băsescu a dispărut de pe ecran, transmisia s-a întrerupt şi prezentatorul TV a explicat că dispoziţiile CNA interzic atacurile politice în campanie, că asta e legea în România şi că transmisia nu poate continua. Incredibil!
               Într-adevăr, CNA a emis o astfel de dispoziţie. Dar asta nu însemană că dispoziţia e legală. E o dispoziţie profund ilegală şi un abuz grav. CNA are rolul de a administra programele tv şi derularea lor în campanie. CNA decide cine, cît şi de cîte ori vorbeşte, într-o campnaie. Nu  CUM sau DESPRE CE vorbeşte, un particpant la campanie. CNA are misiunea legală de a administra, nu de a infleunţa sau de a dicta conţinutul  mesajelor electorale. Din momentul în care a avut tupeul să îşi aroge dreptul de a cenzura mesajele, CNA a încălcat legea. Mai grav, CNA a emis, în direcţia publicului, propriul mesaj propagandtic şi anume un mesaj care falsifică în mod esenţial natura procesului electoral democratic. Pentru că, în viziunea CNA, campaniile elecorale trebuie să fie calme şi descriptive ca nişe defilări. E complet fals. Esenţa campaniei şi a confruntării politice e, peste tot în lumea democratică, din Satele Unite, pînă în Franţa şi Suedia, contrastivă, adversarială şi ofensivă. E o luptă, nu o paradă. CNA îşi permite să dezinformeze premeditat elecoratul. E un delict de propagandă neagră, anti-democratic şi nociv. Cu acest act respingător, CNA a încetat să mai fie o instituţie a statului şi a devenit participant la campanie, adică partid politic, şi anume filiala audiovizuală a PNL.
                   Mă aşteptam ca prezentatorii TV să anunţe că refuză să pună în aplicare o decizie ilegală sau să plece din studio. De unde să ştie că e ileaglă? Ar fi avut de unde, dacă judecau cu capul lor. Mă aştept ca Răsvan Popescu, Directorul numit semi-legal în fruntea CNA, să demisioneze. Partidele care se consideră lezate trebuie, oricum, să ceară demisia imediată a lui Popescu. Mă aştept ca, prompt cum îl ştim cu poblemele media, Clubul Român de Presă să dea în judecată CNA. La fel, organizaţiile civice şi ONG-urile care susţin că monitorizează performanţa mediilor de informare. Mă aştept, însă, mult mai mult, la altceva. Mă aştept ca toată trupa de gardă să nu facă nimic. Sau să invoce, la fel ca prezentatorii TV, legea. Vă amintiţi de loturile de inculpaţi care se apărau susţinînd că astea erau legile şi dispoziţiile legale în RSR? Soiul nu piere. Noroc că, acum, avem presă liberă, privată şi independentă.